26/03/2025
Respect, pentru țăranul român!
Cred că o să renunț la agricultură pentru că nu mai are niciun sens să trudești șase luni pentru ca apoi să vină cineva din București și să-ți spună că la Kaufland roșiile sunt cu doi lei mai ieftine.
Stau pe scăunelul meu de lemn, la umbra nucului din fața porții, și mă uit la lăzile cu roșii, cartofi și morcovi aranjate frumos pe masa improvizată. De la răsărit până acum, trei mașini cu numere de București au încetinit, s-au uitat și au plecat mai departe. Una s-a oprit.
"Cât costă roșiile?" a întrebat doamna elegantă, fără să coboare complet din mașină, de parcă ar fi existat pericolul să se murdărească de pământul din care au crescut legumele mele.
"Cincisprezece lei kilogramul, doamnă," i-am răspuns, ridicându-mă să-i arăt lada cu roșiile cele mai frumoase, roșii crescute din răsad făcut de mâna mea, udate cu apă cărată cu găleata în zilele când seceta a ars tot satul nostru.
"Cincisprezece?" a exclamat ea, cu ochii măriți de parcă i-aș fi cerut un rinichi, nu câțiva lei. "La Kaufland sunt treisprezece lei, și sunt și mai mari."
I-am întins o roșie, una dintre cele mai frumoase. "Gustați, vă rog. Asta nu-i roșie crescută în solar cu chimicale. E din grădina mea, de-aici din spatele casei."
A luat-o ezitant, a mirosit-o, apoi a mușcat din ea. Am văzut cm expresia i s-a schimbat pentru o clipă, cm gustul a transportat-o înapoi în timp, poate în grădina bunicilor ei.
"E bună, într-adevăr," a admis ea. "Dar tot mi se pare scump."
Nu i-am explicat că pentru acea roșie, și pentru toate celelalte din lada de pe masă, am muncit șase luni. Nu i-am spus despre nopțile când am stat treaz să acopăr răsadurile de bruma târzie din aprilie. Nu i-am povestit despre spatele meu rupt de durere după ore în șir de plivit printre rânduri, despre mâinile mele crăpate de soare și muncă.
"Înțeleg," i-am spus simplu. "Mai am și cartofi la zece lei. Sunt noi, abia i-am scos."
S-a uitat în lada cu cartofi, acoperită încă de pământul în care au crescut.
"La supermarket sunt opt lei," a spus ea, ca și cm ar fi rostit un adevăr universal valabil.
Am dat din cap, resemnat. "Sigur că da. Acolo sunt și spălați frumos, și puși în plasă."
"Și morcovii?"
"Doisprezece lei."
Aceeași reacție, aceeași comparație. Kaufland, Carrefour, Lidl. Nume care au devenit pentru mine simboluri ale unei lupte imposibile. Cum să concurez cu giganți care importă tone de legume din Spania, Turcia sau Olanda? Cum să explic că în prețul meu intră nu doar leguma, ci și sufletul pus în ea?
În agricultura de azi, nu mai e loc pentru țăranul român care lucrează pământul cu mâinile goale. Ne-am trezit prinși între două lumi - cei bătrâni și săraci din sat nu-și permit nici măcar prețurile noastre mici, iar orășenii educați caută prețuri de supermarket cu gust de gospodărie.
În zilele când vine câte un bucureștean care discută prețurile, mă gândesc la tata, care a murit cu sapa în mână la 75 de ani. Îl auzeam mereu spunând: "Băiatul meu, pământul ăsta nu te lasă niciodată flămând." Avea dreptate - pământul nu te lasă flămând, dar nici bogat nu te face.
Doamna a cumpărat până la urmă un kilogram de roșii, "să le încerce", și a plecat. Am rămas din nou singur cu lăzile mele, așteptând. Peste drum, vecinul a renunțat de tot. Și-a vândut pământul anul trecut unor italieni care au plantat nuci. "Mă angajez paznic la ei," mi-a spus râzând. "Mai puțină bătaie de cap, bani siguri la final de lună."
Mașina următoare s-a oprit brusc. Un domn cu ochelari de soare a coborât și s-a apropiat de masa mea.
"Bună ziua. Aveți legume proaspete?"
"Bună ziua. Da, din grădina mea, culese azi-dimineață."
S-a uitat peste produse, a luat o roșie în mână, a mirosit-o.
"Frumoase. Cât costă?"
"Roșiile sunt cincisprezece lei kilogramul."
A dat din cap, fără nicio reacție vizibilă. Nu a menționat Kaufland. Nu a comparat prețurile. A luat telefonul și a făcut o poză lăzilor mele.
"Și mai aveți și altceva? Vinete? Ardei?"
"Nu încă. Săptămâna viitoare."
A cumpărat două kilograme de roșii, un kilogram de cartofi și unul de morcovi. Când i-am făcut socoteala, a lăsat încă zece lei pe masă.
"Pentru efort," a spus simplu. "Știu cât de greu e. Ai mei au avut grădină la țară când eram mic."
După ce a plecat, am rămas privind bancnota aceea în plus. Nu pentru bani în sine, ci pentru recunoașterea din spatele lor. Pentru că cineva a văzut, în sfârșit, dincolo de legume, munca și sufletul puse în ele.
Urmăresc praful ridicat de mașina lui pe drumul satului și mă gândesc la pământul meu. Poate nu voi renunța chiar azi. Poate mai încerc o vară, încă un an. Pentru că din când în când, apare cineva care înțelege că o roșie crescută aici, în pământul ăsta vechi, are un gust pe care niciun supermarket din lume nu-l poate vinde.
"Ne vindem și istoria, și tradițiile, și sufletul pentru doi lei economisiți la kilogramul de cartofi?" m-a întrebat odată un bătrân din sat. Nu i-am răspuns atunci. Nici acum nu știu răspunsul.
Mâine voi fi din nou aici, la poarta mea, cu aceleași lăzi pline. Pentru cei puțini care încă mai știu diferența dintre o roșie crescută din dragoste pentru pământ și una produsă pentru profit.
